Muncă, răbdare, respect - avocatul și OMUL Răzvan Călinescu

Muncă, răbdare, respect - avocatul și OMUL Răzvan Călinescu

”În orice domeniu de activitate, aceia care se încăpățânează să meargă mai departe, chiar atunci când la orizont nu se mai arată nicio speranță sunt aceia care fac imposibilul, posibil” (Jeff Keller).

Astăzi, vă vom împărtăși povestea unui om, care pe noi ne-a făcut să ne crească încrederea că, încă, mai există eroi. Nu e nevoie să ne credeți pe cuvânt, însă vă veți convinge singuri că Răzvan Călinescu  este un om care prin activitatea pe care o desfășoară se pune în slujba binelui și ajunge în final să salveze vieți. Și nu vorbim de un pompier, ci de un avocat!

Răzvan Călinescu se remarcă prin muncă, răbdare, respect, încrezător și activ pentru a deveni unul dintre cei care au contribuit la impunerea respectului, demnității și prestigiul cuvenit profesiei de avocat. Bineînțeles că toate acestea au un background atât în studiile și specializările pe care le-a urmat (și vă spunem doar că este specializat în drept comunitar, științe penale, dreptul afacerilor și un vorbitor fluent de engleză și franceză), cât și reușitelor sale profesionale din sala de judecată.

Răzvan ne spune că nu ar fi putut realiza nimic fără muncă și răbdare. Asta este o axiomă cam în orice domeniu, dar mai ales în lumea avocaților care se confruntă cu foarte multă birocrație, legi stufoase, dosare de sute sau chiar mii de pagină, intrigi și spețe tot timpul mai diverse și complexe.

Coincidență sau nu (și noi nu credem în coincidențe, dar credem în destin), vă spunem că cifra 8 are o semnificație aparte pentru noi, iar Răzvan Călinescu a decis anul acesta să candideze pentru demnitatea de consilier în cadrul Consiliului Baroului și ce credeți, este numărul 8 pe liste! Își dorește să readucă respectul, demnitatea și prestigiul profesiei de avocat, o mai mare transparență și un dialog direct și real cu colegii în vederea eficientizării și desfășurării în condiții optime a profesiei, precum și să acționeze pentru reglementarea unui program de lucru dedicat avocaților la registraturile și arhivele instanțelor.

Profesia de avocat (și nu spunem meserie pentru că atunci ar fi doar o armă distructivă) este grea, implică mult studiu, multă muncă, dar și foarte mare satisfacție când reușești să soluționezi tot felul de spețe. Richard Fish spunea în serialul ”Ally McBeal” că ”n-am devenit avocat pentru că îmi place legea, legea e nasoală. E plictisitoare, dar poate fi folosită ca armă. Vrei să aduci pe cineva în faliment? Sa-l faci să piardă rezultatele muncii sale? Să-i faci nevasta să-l părăsească? Da, putem face asta”. DAR Răzvan Călinescu ne-a arătat cu totul și cu totul altă față a ceea ce înseamnă să fii avocat și cum să folosești legile (plictisoare) să salvezi vieți, să folosești ”arma” avocățească pentru a fi un erou salvator.

Vă lăsăm ca în rândurile de mai jos să descoperiți cine este Răzvan Călinescu, precum și istorisierea pe care cu greu am reușit să o ”scoatem” de la el, despre una dintre primele sale spețe.

 

Ce ne spune Răzvan despre el?

Am absolvit facultatea de drept în anul 1999, iar din anul 2000 am început să profesez ca avocat.Eram în perioada de stagiatură și bineînțeles aveam un Maestru. Mergeam frecvent în instațele de judecată, erau foarte multe lucruri de făcut, interacționam cu mulți oameni, auzeam diverse povești de viață, care mai de care mai uimitoare. Abia mult mai tarziu avem să aflu că nu există un moment în care să spui: am auzit tot, nu mă mai miră nimic. Întotdeauna e ceva nou; o situație inedită…

Într-o bună zi, un prieten mă suna la telefon, cerându-mi ajutorul pentru un cuplu în vârstă care avea unele probleme juridice cu niște vecini. I-am explicat că eu sunt la început, însă am acceptat să mă întâlnesc cu ei și să văd despre ce anume este vorba.

Zis și făcut. Îmi amintesc că cei doi bătrânei au venit într-o seară la cabinetul Maestrului meu, aducând cu ei un dosar mare de tot cu foarte multe documente. Mă gândeam că am încurcat-o – speriindu-mă la vederea maldărului de acte. Am început să stăm de vorbă prima dată, rugându-I să îmi povestească despre ce anume este vorba, fără să mă uit într-o prima fază peste niciun document. Mai târziu, acesta a devenit modul meu de lucru, constatând că este foarte important prima dată să văd speța prin ochii părții. Ce anume își doresc și ce anume s-a întâmplat. Fără texte legale, fără principii de drept, fără nimic. Povestea. Ulterior, verificarea actelor și suplimentarea lor trebuie să se raporteze la esența lucrurilor. Cu alte cuvinte, este ca atunci când construiești o casă. Fundația, structura de rezistență, apoi finisajele și decorațiunile se așează într-o armonie fără limite. Până la urmă dreptul este o artă. Și nu orice fel de artă. Jus est ars boni et aequi.

Revenind, ei mi-au povestit că locuiesc într-o căsuță undeva spre marginea Bucureștiului, având ca vecini o familie care se ocupă cu creșterea câinilor de rasă, fără a deține autorizații în acest sens. Mirosul și zgomotul deveniseră de nesuportat și au existat mai multe discuții între părți cu privire la faptul că nu mai puteau ieși efectiv din casă de miros iar noaptea nu se puteau odihni de zgomotul și urletele câinilor care erau ținuți în cuști.

 Relațiile dintre vecini erau complet depreciate, pentru că bătrâneii erau în permanență amenințați de proprietarii câinilor că vor face tot ceea ce le stă în putință să îi dea afara de acolo, din locuința lor de-o viață.

 Într-o bună zi vecinii clienților mei și-au pus în aplicare planul: au otrăvit un câine de rasă Chow Chow și au formulat cerere de chemare în judecată împotriva lor, pretinzând în mod mincinos că cei doi bătrânei au aruncat otrava peste gard și au ucis câinele, solicitând să fie obligați la plata sumei de 4.000 USD – contravaloarea câinelui. La nivelul anului 2000, 4.000 USD reprezentau o sumă imensă de bani, în condițiile în care un apartament de 2 camere în București putea fi cumpărat cu 10.000 USD. Acești oameni erau foarte în vârstă, casa lor împreună cu terenul valorând maxim 5.000-6.000 USD. Prin urmare, față de suma cerută, dacă ar fi câștigat procesul, este evident că îi dădea afară din imobil prin executare silită. Cu privire la acest aspect nu era vreo îndoială.

Țin minte că procesul era deja pe rol, probele fuseseră administrate aproape în întregime, mai rămăsese de audiat un singur martor al reclamanților, apoi urmând să se termine.

 Am citit acel dosar de la început la sfârșit și invers de nenumărate ori. Era foarte complicat să dovedesc un fapt negativ, respectiv că nu l-am otravit noi.

La proces, când au venit reclamanții cu martorii, bătrâneii mi-au spus că ei nu îi cunosc și că nu au cum să dovedească nimic. Le-am explicat că este sigur că martorilor li s-a spus ce anume să zică și că vor minți. Atunci mi-a venit o idee – ceva ce văzusem eu în filme. Să ascund clienții mei în altă sală de judecată și reclamanții împreună cu celelalte persoane să nu ne vada împreună. Urma ca prima mea întrebare să fie urmatoarea: vă rog să instruiți martorul să indice în sala de judecată pe pârâți. În acest fel, dovedeam că nu i-au văzut niciodată. Zis și făcut. Pe măsură ce trecea timpul reclamanții și prietenii lor se agitau din ce în ce mai tare pentru că nu zăreau pe pârâți. Îi căutau nervoși ca martorii lor să îi poată identifica. Pesemne că și lor le era teamă de acest aspect, pentru că știau că se poate formula plângere penală împotriva martorilor mincinoși.

Discutasem cu clienții mei ca în momentul când urma dosarul, aveam să alerg până în sala de judecată unde știam că sunt ei, să le spun ca să se pună în mișcare și să vină către camera unde se desfășura procesul nostru. Ei mergeau încet, astfel încât aveau timp să intre în timpul în care cauza era în dezbatere, ca să nu fie zăriți de ceilalți. Eu urma să spun instanței că se simt rău și că nu au venit la proces, ca sa stea toți linistiți și să intre în sală, să nu îi mai caute pe afară. Erau foarte multe variabile și totul era foarte firav, multe puteau merge prost și planul nostru să eșueze….

 Într-un final ne-a venit rândul și am făcut totul așa cum v-am spus mai sus. Reclamanții au depus un ultim document la dosar. Era fișa de autopsie a câinelui. Le pusese în vedere instanța de judecată la termenul anterior, să aducă un astfel de document.

Am citit actul de mai multe ori, și în secunda aceea am găsit ideea salvatoare. Ideea care pusă în aplicare din punct de vedere procedural, avea să devină o armă redutabilă care să mă conducă la câștigarea procesului. În document, printre multele denumiri medicale enumerate ca și cauză a decesului, pe istoricul animalului se preciza faptul că anterior decesului acesta suferise de cistită. Cistită. El fiind mascul. Era imposibil. Prin urmare, actul se referea la un alt câine. Până la urmă niciun caine nu fusese otrăvit, pentru că niciodată nu au prezentat vreo poză sau vreun document din care să rezulte așa ceva. Acesta a fost motivul pentru care instanța de judecată ceruse un document oficial. Însă, acest document nu făcea dovada celor afirmate în acțiunea lor contra clienților mei.

Țin minte că Președinta de complet era o doamnă în vârstă extraordinar de calmă și care impunea foarte mult respect, ea având mari îndoieli cu privire la acțiunea acestor oameni. Modul prin care li se adresa, și felul în care punea problema, denota lipsa de încredere în susținerile acestora. Însă toți știm, că nu contează ceea ce știi, contează ceea ce poți dovedi, iar clienții mei nu aveau mare lucru în apărare.

 Am invocat în instanță istoricul din act, am arătat că nu avea cum să aibă un mascul cistită, fiind de notorietate că este o afecțiune proprie genului feminin, motiv pentru care nu se face dovada că a fost otrăvit câinele reclamanților, animalul pentru care aduseseră actele nefiind unul și același cu al lor. Mulți câini mor otrăviți sau ingerând diverse lucruri.

Reclamanții s-au enervat instantaneu, au început să țipe că nu este adevărat, că eu vorbesc prostii. Această atitudine arăta exact contrariul celor afirmate de ei…. Îi prinsesem în sfârșit.

 S-a continuat cu audierea martorilor. Spusesem la început că bătrânii nu vor fi prezenți azi că se simt rău… Ei intraseră în liniște în timpul în care noi ne certam pe acele documente, astfel încât nimeni nu mai fusese atent la ușa batantă.

 Am cerut martorului să îi indice în sală, pentru că între timp au ajuns, făcând un mare efort. Înainte de identificarea de către grefieră. Am explicat instanței motivele pentru care doresc acest lucru. Nu au reușit să îi identifice. I-am ridicat în picioare și le-am spus că trebuie să se identifice în fața judecătorului, pentru a dovedi că ei sunt. Față de această desfășurare a evenimentelor, reclamanții au renunțat la proba cu martori, pentru că era evident că urma plângere penală contra lor, dacă îndrăzneau să depună mărturie. Toate aceste chestiuni fuseseră consemnate de grefier cu punct și virgulă în ședința publică și nu putea nimeni să conteste veridicitatea celor consemnate, ședința fiind publică.

 Rezultatul a fost unul favorabil.Procesul a fost câștigat. De ce v-am povestit această întâmplare? Pentru că m-a marcat mult. Zbaterea și deznădejdea manifestată și simțită până în ultima clipă, emoțiile fantastice cu privire la reușita sau nu a planului nostru…. Cât de multe lucruri puteau să meargă prost… disperarea lor, neputința mea… și mai mult, sfârșitul. Dar nu sfârșitul procesului. Ci aflarea rezultatului.

 Pe vremea aceea, nu exista sistemul ECRIS. Erau niște condici imense în care se consemnau minutele din dosare. Soluțiile adică. Trebuiau verificate personal.

 În ziua următoare, mai aveam lucruri de făcut și îmi propusesem ca apoi să mă duc către arhiva Judecătoriei Sectorului 1 București să văd și eu soluția. Țin minte că mergeam pe holul instituției, razele soarelui intrau prin ferestrele murdare și scoteau în evidență praful care domnea pe holurile instanței. (toate astea se petreceau înainte de renovarea Palatului de Justiție). Voiam să traversez holul să ies și să intru la Judecătoria Sectorului 1. În depărtare văd o persoană mică de statură, care alerga cât putea de repede, împlecitindu-se…. din cauza luminii care îmi venea în ochi nu vedeam foarte bine. Alerga spre mine, pentru că m-am deplasat spre dreapta să îi fac loc să treacă.

Era bătrânelul meu care țipa când m-a vazut: AM CÂȘTIGAAAAAT !!!! AM CÂȘTIGAAAAT !

 Ajuns la lângă mine, m-a luat în brațe și efectiv m-a ridicat de la sol, rotindu-se cu mine de două ori. Mi-au zburat și pampoanele de la robă 😊

Apoi a căzut și a început să plângă…. Îi salvasem casa. Nu ajungea pe stradă.

Tot ceea ce am facut ca și avocat și ulterior modul în care privesc această meserie vizează încercarea de a ajuta și a găsi soluții. Privesc această meserie ca pe un joc de sah. Un joc în care trebuie să ai capacitatea de a vedea înainte cu 3-4 mutări pentru a alege un drum pe care să îți duci clientul către rezultatul final cu succes.

Frumusețea dreptului civil constă în aceea ce de plano îți deschide căi multiple. Însă este ca în viață: dacă nu analizezi corect, s-ar putea să o iei pe un drum înfundat. Ca atare, viața profesională m-a condus către acele persoane cu cele mai încurcate spețe și indubitabil, pe ei către mine, creându-se acel concurs de împrejurări pentru ca ei să se poată întâlni cu mine.

Banii au fost întotdeauna o consecință și nu un scop. Ei au reprezentat întotdeauna oglinda muncii mele.

În preznet, îmi desfășor activitatea în cadrul SPRL CĂLINESCU&ASOCIAȚII; din anul 2000 până în prezent muncind din greu ca să pot să îmi creez propria afacere, propriul nume așa cum am văzut la alți maeștri către care mă uitam cu respect și considerație și apreciere pentru ceea ce reprezintă ei din punct de vedere profesional.

Nu spun că am ajuns acolo, însă este o muncă continua, în primul rând cu mine însumi.

În anul 2019 am decis să candidez la demnitatea de consilier în cadrul Baroului București pentru că sunt de parere că îmi pot aduce aportul către a construi ceva durabil și în această direcție, eu iubind profesia de avocat și dorind ca aceasta să își recâștige respectul cuvenit în societate.

Sperăm ca fiecare poveste  pe care o împărtășim aici să vă inspire și să fie un instrument de motivație, ambiție și de ce nu să găsiți chiar sprijin în acești oameni. Fiecare om pe care îl cunoaștem are o poveste care te inspiră sau pur simplu îți transmite ceva. Astăzi, avocatul Răzvan Călinescu ne-a trimis cu gândul la vorbele lui Epictetus, ”la toate greutățile vieții tale caută în tine puterea cu care să le poți ține în piept. La ispita frumuseții tu ai înfrângerea; la greutatea muncii, curajul; la vorba rea, răbdarea. Și când ai ajuns la această deprindere, nimic nu mai poate rezista în calea ta”.