Empatie, energie, entuziasm și o tânără care a reușit combinația perfectă între muncă și pasiunea pentru animale și spijinirea copiilor cu deficiențe

Empatie, energie, entuziasm și o tânără care a reușit combinația perfectă între muncă și pasiunea pentru animale și spijinirea copiilor cu deficiențe

Tinerii sunt cei mai entuziasmați oameni atunci când încep ceva nou sau când activitatea de zi cu zi este făcută cu drag. Ne molipsesc cu conglomeratele de emoții pozitive pe care le trăiesc în fiecare moment. Bătrânii (și știți cum se spune, cine nu are un bătrân să-și cumpere 😊) ar spune despre noua generație că ”fierbe sângele în ei”, că așa erau și ei în tinerețe când corpul îi asculta și debordau de energie.

Astăzi, noi de dorim să vă facem cunoștință cu o tânără de 31 ani care a lucrat în industria muzicală pe partea de comunicare, apoi a început să facă producție într-o televiziune și voluntar la CCU (Clubul Cainilor Utilitari) – echipa de Terapie si Activitati Asistate de Animale Bucuresti. Dar povestea nu se termină aici, Carla Alina Buleanu iubește atât de tare copiii și animăluțele încât a reușit să creeze o legătură atât de puternică și să își înnobileze timpul cu activități de sprijinire a copiilor și ajutare a animalelor.

Pentru că Alina vorbește cu atâta emoție și profunzime ar fi păcat să luăm rolul naratorului și să pierdem esența acestor feeling-uri. În cele ce urmează Carla Alina Buleanu ne-a povestit despre ea, despre pasiunile, eșecurile ei, precum și despre provocările cu care se confruntă în domeniul protecției animalelor.

Ceea ce ne-a povestit Carla Alina ne face să ne gândim doar la ”hrănește-te cu cele 3 E-uri: Energie, Entuziasm, Empatie!”

  1. Povestește-ne puțin despre tine (ce faci în momentul de față profesie, formare)

În momentul de față, lucrez pe partea de producție într-o televiziune, asta după aproximativ 9 ani de experiență pe partea de comunicare și promovare în industria muzicală din România.

La bază sunt jurnalist, însă de curand am început Facultatea de Psihologie, decizie pe care am luat-o după ce am devenit voluntar în cadrul CCU (Clubul Câinilor Utilitari) – echipa de Terapie și Activități Asistate de Animale București, acolo unde am șansa să lucrez, alături de câinele meu, cu o mulțime de copii cu dizabilități.

 În paralel, am pus bazele propriei asociații pentru protecția animalelor, Big Hearts Society, cu ajutorul căreia încerc zi de zi să fac frumoasă viața animalelor de care mă ocup, dar și să ajung la oameni, prin diferite campanii și să schimb mentalități învechite legate de adopția, creșterea și îngrijirea unui animal.

 

  1. Să privim în trecut și să ne amintim care au fost primii pași în cariera ta/ cum ți-a venit ideea?

Ideea asociației a început să-mi încolțească în minte în urmă cu vreo 5 ani, atunci când am salvat primul câine, pe Oscar, fără să stiu, de fapt, ce fac.

Momentul în care am intrat pentru prima dată într-un adăpost de stat de la noi a fost ca un declic. Atunci am realizat ce înseamnă viața animalelor fără stăpân din România și, ușor-ușor, m-am afundat și mai tare în subiectul ăsta care nu e deloc unul roz. Din momentul ăla, am știut ce vreau să fac și că-mi va fi scopul de acum înainte. 

Alături de Oscar am trecut prin toate etapele salvării, dar și reabilitării fizice și emoționale ale unui câine. După el nu m-am mai putut opri.

În multe interviuri sunt întrebată de ce fac asta, iar răspunsul meu e mereu același: o fac pentru un moment. Un moment care poate dura chiar și o fracțiune de secundă în care animalul aflat în suferință (înfometat, bolnav, bătut) îți arată faptul că știe că acum e în siguranță. E o privire, un gest scurt de-al lui care pentru mine reprezintă tot ce am nevoie pentru a merge mai departe.

  1. Ne poți descrie, pe scurt, în ce constă business-ul tău, de fapt asociația pe care ai înființat-o?

Nefiind un business, evident, o să descriu în mare activitatea asociației mele.

Activitatea asociației pentru protecția animalelor Big Hearts Society constă în salvarea câinilor (câteodată și pisici) de pe stradă ori (cel mai des) din adăposturile de stat. Mă axez foarte mult pe unele adăposturi de stat care încă mai eutanasiază câini la 14 zile de la intrarea lor acolo, dar și pe câini abandonați de stăpânii lor, ei fiind cele mai vulnerabile cazuri.

Din acest moment începe reabilitarea fizică și emoțională cu ajutorul clinicii veterinare cu care colaborez. Din punct de vedere financiar, activitatea asociației se bazează pe donațiile oamenilor care ne urmăresc activitatea și apreciază tot ceea ce facem.

Ultima etapă este cea a adopției, acolo unde avem o procedură destul de complicată și lungă, însă ea asigură succesul adopțiilor noaste.

 

  1. Când ți-ai lansat asociația, cum a fost începutul, cine te-a inspirat, de ce ideea aceasta? 

Perioada în care asociația a luat naștere legal și oficial a fost iunie 2017. Hotărârea finală am luat-o în urma preluării poate celui mai grav și mai provocator caz din toate cele pe care le-am avut până acum.

Cine m-a inspirat? Câinii m-au inspirat. Puterea lor de refacere fizică incredibilă, dar mai ales puterea de a iubi și de a avea încredere în om, chiar dacă tot omul a fost cel care i-a adus într-o stare jalnică. 

  1. Care a fost cel mai mare eșec, dar și cea mai mare realizare?

Un eșec major, din fericire, nu am avut până acum. Evident că au fost cazuri de adopții nereușite, dar nu le bag în sertarul cu “eșecuri”, pentru că lucrurile astea sunt firești și mă bucur că le-am experimentat și continui să le experimentez. Fiecare adopție nereușită mă ajută să cunosc și mai bine oamenii și să stiu cu mai mare precizie data viitoare, dacă un om e potrivit pentru un anumit câine sau nu.

Iar dacă vorbim de realizări… fiecare adopție reușită reprezintă una. Însă, probabil, adopțiile cu final fericit ale unor câini foarte dificili din punct de vedere comportamental mă bucură și mă impresionează cel mai tare.

O altă realizare uriașă e atunci când reușesc să inspir oameni cu poveștile Big Hearts Society și când reușesc să conving un om să adopte. Un om care până în momentul ăla era hotarat să cumpere un câine de rasă.

  1. Care sunt cele mai mare provocări în domeniul în care activezi?

Până acum, cele mai mari provocări au venit din partea oamenilor. Vorbim de oameni care îți îngreunează munca în diferite moduri. Oameni care nu vor nici în ruptul capului să înțeleagă principii simple ale protecției și bunăstării animalelor, cum ar fi sterilizarea câinilor fără valoare chinologică, dar și a pisicilor. Provocările vin și din partea autorităților care uneori pun bețe în roate ONG-urilor prin tot felul de reguli făcute pe genunchi, ori reglementări lipsite de sens.

  1. Cum reușești să închei noi parteneriate/ noi clienți? Care sunt metodele prin care vă promovați?

Promovarea o facem cel mai mult în online, pe platformele social media. Însă, de-a lungul timpului am pus cap la cap și o serie de campanii și evenimente, unele în parteneriat cu diferite tv-uri. În plus, uneori, mergem și în emisiuni televizate, acolo unde abordăm tot felul de subiecte legate de protecția animalelor în România.

Datorită acestei promovări, reușim să ajungem și la publicul nostru din care fac parte și donatorii noștri. Unele persoane donează constant, asta pentru că ne urmăresc de multă vreme, apreciază transparența nostră în comunicare, dar mai ales pasiunea pe care o punem în fiecare caz pe care îl avem, iar altele donează pentru câte un caz în parte. Fără ei îmi e clar că nu aș putea continua să fac nimic din ceea ce fac azi, Așa că le mulțumesc fiecăruia în parte.

  1. Lumea în care trăim se transformă rapid. Piața se schimbă, la fe și cerințele, cum faci să fii mereu la zi cu toate cerințele?

În cazul nostru și al domeniului protecției animalelor în România, încercăm să fim zi de zi la curent cu fiecare lucru, de la schimbări ori modificări de lege, până la noi variante de tratament ori de intervenții chirurgicale pentru diferite afecțiuni ale animalelor. Ne documentăm și urmărim activitatea unor asociații mari din afară care ne inspiră. Încercăm să “furăm” idei și să le adaptăm la nivelul percepțiilor și mentalității din România atunci când vine vorba de adopție, sterilizare, ori câine de rasă VS câine care nu aparține niciunei rase.

  1. Ce înseamnă să fii un tânăr antreprenor în România la ora actuală și ce sfat ai pentru cei care vor să-și deschidă un business sau o asociație ca în cazul tău?

Pentru iubitorii reali de animale care își doresc să plece pe drumul ăsta, am două sfaturi care pentru mine sunt legi și după care m-am ghidat încă de la început: 1. Să-și repete mereu, până ajung să conștientizeze, că niciodata nu vor putea salva toate animalele din lume. Acest lucru îi va face să se tempereze și să-și impună limite atunci când e cazul, pentru că pasul de la a face lucrurile bine, spre a te aglomera cu tot felul de cazuri pe care nu le poți duce în spate și a ajunge să disperi… e unul foarte mic.

2. Niciodată să nu renunțe la ei. Să nu se sacrifice fizic, muncind până la epuizare și psihic făcând același lucru. Când faci treaba asta, ești foarte tentat să renunți la tine și la lucrurile care-ți făceau plăcere înainte, iar ăsta cred ca e cel mai nociv pas. Odata ce misiunea ta frumoasa care la început te bucura se transformă în povară, lucrurile încep să se clatine și ușor-ușor să se prăbușească.  

  1. Care este cea mai mare problem a mediului de afaceri de la noi?

Dacă ne referim la domeniul protecției și bunăstării animalelor în România, cred că cea mai mare problemă e mentalitatea oamenilor și lipsa de educație. Iar lucrurile astea se văd foarte bine în câteva exemple clare:

  1. Oameni care comit acte de cruzime împotriva animalelor nu sunt pedepsiți, pentru că legea este foarte prost făcută și nici așa, în forma ei de acum, nu se aplică.
  2. Suntem țara care în anul 2013 nu a știut cum să gestioneze problema câinilor maidanezi de pe străzi, decât prin uciderea în masă a acestora.
  3. . Oamenii încă mai cred ori că sterilizarea e un act de cruzime sau unul nefiresc, ori că e spre binele animalelor să se împerecheze și să dea naștere la nesfârșite serii de pui. 
  1. Cum se împacă viața profesională cu cea personală? Îți rămâne timp liber?

Big Hearts Society a început să îmi ocupe aproape tot timpul. Așa cum spuneam mai sus, linia dintre a face lucrurile bine și a le face prost pentru că nu-ți poți impune limite, e foarte, foarte fină. Mă bucur că am realizat asta la timp, iar acum, pe cât posibil, îmi rezerv timp și pentru mine, mai ales în weekend-uri.

  1. Care este motto-ul după care îți ghidezi viața?

Motto-ul după care imi ghidez viața e chiar sloganul asocieției mele: “We speak empathy”. Așa cum am scris și în descrierea noastră, încerc să comunic zi de zi prin limbajul universal numit empatie. Chiar dacă par vorbe mari, cred cu adevarat că aici e cheia în a schimba cu adevarat lumea, puțin câte puțin.