Cel mai bun prieten al unui tată

Mai țineți minte perioada de dinainte să aveți copii? Mie îmi este foarte greu, pentru că perioada cu copil înseamnă 40% job, 40% copil, 20% casă și soție ( aici nu împart procentele pentru a nu supăra soția că poate nu m-am ocupat destul de casă sau că nu m-am ocupat mai mult de soție și nu am cum să ies bine 🙂). După gradul acesta de încărcare, este greu să îmi aduc aminte de "ieșiri" cu prietenii sau de alte activități ( fotbal, drumeții, alegat, citit, etc.). Dar dacă mintea noastră a făcut selecție și a realizat că cele mai importante informații sunt cele de după nașterea copilului?
Ani de zile am căutat să găsim "anturaje", să ne petrecem timpul alături de prieteni, să găsim activități care să ne ofere senzații sau stări de bine. Abia așteaptam să sune un telefon care să fie declanșatorul unei noi distracții, să transformăm noaptea într-un maraton, unde cunoșteam doar linia de START, dar niciodată unde este linia de SOSIRE. Cu toate acestea, de când a apărut copilul, îmi este frică de aceste telefoane. De ce?Pentru că mi-ar putea răpi din clipele în care sunt în compania celui mai bun prieten. Cu el râd, cu el plâng, cu el mânac, cu el beau ( fără alcool de data aceasta 😄). Bucuria lui îmi dă acea stare de bine, de confort, cu el îmi place să împărtășesc cele mai frumoase momente și de aceea îl caut cu privirea sau îl strig când am văzut ceva ce știu că s-ar putea să îi placă. Cu el merg în parc, cu el merg la terasă ( chiar dacă nu avem încă nici patru anișori), găsind subiecte de discuție din toate domeniile (pe multe dintre ele chiar le dezvoltam sau discutăm în contradictoriu), cu el abia aștept să văd primul meci, să merg la mare și la munte. Cu el vreau să încerc tot ce s-ar putea să îi placă. Vreau să mergem cu rolele, cu bicicleta, în drumeții și să descoperim tot ce este frumos. Lui îi spun când sunt supărat(chiar dacă nu mă înțelege de fiecare dată), și chiar mă ascultă. Sper că și ne consideră prietenii lui, pentru că este foarte important pentru dezvoltarea lui. Măcar până la 12-14 ani, când o să ne mulțumim să fim măcar în cercul de prieteni 🙃.

Exact ca în fotografia cu prietenul meu, nu avem de unde să știm ce ne rezervă drumul, unde o să ne ducă această aventură numită viață, dar important este să fim acolo, în spatele lui, ca să ne asigurăm că îl sprijinim când pot apărea pericole și să îl împingem un pic de la spate, atunci când drumul devine mai greu.

Un tătic 

11-2020
0 comentarii

0 comentarii